sa vedem... totul a inceput intr-o vara...vara anului in care am dat examenele de admitere la liceu. dupa ce am terminat q toate formalitatile am plecat in vacanta cu ai mei, dar nu asta e important...in fine…cert e ca atunci cand m-am intors m-a cuprins o tristete, simteam cum melancolia ma acapara mai mult pe zi ce trecea, nu mai ieseam din casa, nu mai vroiam nimic, in afara faptului ca vroiam sa stau singura si sa ma gandesc la tot felul de tampenii...eram mai abatuta decat fusesem vreodata, radeam doar de fatada, doar stiti si voi cat de enervante sunt intrebarile celor din jur: ,,Ce ai patit?”, ,, Te doare ceva?”, ,,De ce esti trista?”, si pentru a scapa de intrebarile carora nici macar eu nu le stiam raspunsul preferam sa port o masca si sa joc un rol, era mult mai simplu si mai util...cateodata stateam ore intregi si ma intrebam cum de m-am cufundat in starea asta, nu imi puteam da seama ce a declansat-o. la un moment dat am incetat sa mai imi pun intrebari, continuam insa sa imi joc rolul… ma simteam ca un mort viu, ca un strain in aceasta lume...nu mai puteam reactiona… eram intr-o lume a mea unde stiam ca totul o sa fie bine, o lume in care eram eu cu adevarat, in care nu trebuia sa joc un rol si eram fericita, asa cum fusesem cu mult timp in urma. nu mai stiam ce e fericirea, ce e dragostea, nu mai stiam cat de bine te simti atunci cand un copil iti zambeste sau cat de frumoase sunt florile atunci cand infloresc, nu mai stiam nici cine sunt si nici ce vreau… incepusem sa ma intreb daca am stiut vreodata. In mintea mea totul era in ceata, era confuz, iar intrebarile nu incetau sa vina, curgeau ca un rau ce isi mareste debitul pe zi ce trece...